duminică, 1 noiembrie 2009

1 Noiembrie 2009!
O zi normala de inceput de luna. O zi de duminica innorata si friguroasa. Sau poate o zi nu chiar atat de normala.
Astazi e ziua in care se implinesc trei luni de la un lucru care a mai produs o mare schimbare in viata mea. O schimbare pe care nimeni nu se astepta sa o vada la mine, si nici chiar eu nu imi puteam imagina ca o sa apara atat de curand.
Este aniversarea implinirii unui vis copilaresc in care am crezut candva dar nu ma asteptam sa se intample vreodata. Un vis in adevaratul cuvant al lui, un lucru ideal, imbinarea armonioasa intre iubire, fericire si bucurie.
Oameni...
Peste tot oameni...Pe drum, in tramvai,langa tine...atat de multi oameni...
Stam alaturi de ei...ne petrecem timpul cu ei...pe unii ii cunoastem, alti habar nu avem cine sunt...uni ne sunt dragi alti antipatici...si totusi oameni...
Cand te uiti la ei incerci sa iti imaginezi ce gandesc...ce isi doresc...ce vor sa faca si ce vor face...incerci sa iti adaptezi si tu un ritm de viata in asa fel incat sa fi si tu in pas cu ei...
Dar ajungi la tine...la ceea ce gandesti tu...ce vrei tu cu adevarat...si cum sa te faci remarcat...cum sa iti impartasesti si tu gandurile altora...si daca se merita sa o faci...sa te obosesti sa iti imparti ideeile cu niste oameni tot mai ocupati...tot mai preocupati de activitati asa zise de rutina care le ocupa tot timpul...
Nu stiu alti cum sunt...dar daca ma gandesc la mine si la modul cum gandesc ma apuca groaza...am senzatia ca uneori gandesc prea mult...ca incerc sa analizez prea mult lucrurile...incerc sa optimizez ceva ce ar putea merge si asa...intr-un cuvant urasc ca sunt aproape un perfectionist inrait....de multe ori am vrut sa nu mai gandesc...pur si simplu sa traiesc si eu precum alti din inertie...dar nu pot...nu pot sa fiu nepasator, sa las timpul sa treaca pe langa mine fara ca eu sa fac nimic...
Incerc sa nu mai gandesc...cu toate ca in capul meu sunt atat de multe chestii de spus si de facut...atat de multe incat am senzatia ca uneori timpul e mult prea scurt...sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le impartasesc cu alti...dar de multe ori mi se intampla sa nu am cui...pentru ca oamenii sunt nepasatori...sunt cufundati in problemele curente, griji,necazuri...si uita ca pe lumea asta exista si frumos...ca daca iti doresti cu adevarat poti reusi intotdeuna cu un efort mai mic sau mai mare...ca uneori o scurta pauza poate valora mai mult decat orice...
Gata...pana aici...deja am facut iar o mare varza...iar am ajuns sa nu mai inteleg nici eu...prea multe ideei diferite amestecate intre ele....

joi, 29 octombrie 2009

Remember...

E toamna!!! Ba e iarna!!! Încă nu ştiu exact ce e...e un sfârşit de toamna friguros. Ce mai conteaza, oricum în Bucureşti doar după cât de tăios e gerul sau cât de tare frige asfaltul, îţi dai seama ce anotimp e afara.
Când stau şi mă gândesc la anii copilăriei, la felul în care îţi dădeai seama de prezenţa primilor fulgi de zapadă de când te trezeai şi inspirai aerul proaspăt ce intra pe fereastra larg deschisă, cu mirosul lui specific de zapada, la primăverile însoţite de un verde crud, cu puzderia de floricerele ce completau covorul de iarbă, ma apuca nostalgia. Mă gândesc la verile care niciodată nu ni se păreau călduroase pentru că începând de dimineaţa şi pană seara târziu cutreieram munţii şi pădurile, fără să zicem că ne e frică de urs sau alte vieţuitoare ale acestora, răcorindu-ne cu apa rece a izvoarelor repezi. Şi la iernile în care nu mai înţelegeai repede unde sunt oamenii şi unde este zăpada, de ce sania alunecă singură la vale şi în spatele ei un bulgare mare se rostogoleste lasând în urmă un nor mare de pulver, sau când invaţam să schiem făcând slalom printre jaloanele naturale alcătuite din pomii de diferite dimensiuni ce ne ieşeau în cale şi exersam opririle în cel mai moale maldăr de zăpadă, care se dovedea a nu fi chiar atât de moale. Toate sunt amintirile unei copilării trăite din plin. O copilărie pe care poate mulţi şi-au dorit-o sau încă mai spera sa aibă parte de ea.
Acum stau şi mă uit în jur şi îi văd pe cei cu care am copilărit. Toţi ne îndreptăm cu paşi mari si repezi spre lumea celor mari. Începem să ne facem griji în privinţa banilor care altă data nici nu ne păsau ca există, începem să ne clădim familii şi să ne gândim ce o să le povestim copiilor noştri şi cum o să îi educăm. Sunt idei care mă sperie, dar fac parte din ciclul normal al vieţii. Dar de ce să ne gândim iar la viitor, mai bine să contemplăm trecutul şi să ne trăim prezentul. Mai e un pic, dar totusi destul timp, până o să avem cu toţi familii şi o să auzim strigându-se după noi tată.
Să ne amintim de verile în care deşi nu mai eram copii şi învăţasem ce înseamnă a avea bani, încă ne distram cât era ziua de lungă, când am început să plecăm de acasă la ore la care altă dată eram deja în pat încercând să adormim, la prima iubită pe care am avut-o şi la cum ne simţeam a doua zi după ce am băut prima bere.
Toate sunt amintirile noastre. Amintiri de care nu vrem sa scăpam niciodata. Ce e mai plăcut decât să îţi aminteşti de clipele frumoase din viaţa ta, de felul în care ai călcat strâmb, şi la propriu şi la figurat, şi cum ai învăţat să treci peste tot felul de chestii care te deranjază?

luni, 2 februarie 2009

Un nou inceput, sau o noua speranta?....

Totul pare ciudat. Oare am renascut eu, sau a renascut in mie speranta de mult uitata? Cand m-am trezit dimineata totul parea atat de nou, si totusi il cunosteam atat de bine. Primele persoane care mi-au urat o buna dimineata imi pareau atat de staraine, si totusi vocile lor rasunau atat de cunoscute. Totul se invarte in jurul meu, si cu cat explorez mai mult imi pare ca traiesc un vis care a prins viata.
Acum stau si ma intreb daca asta faceam si inainte sa revin brusc cu picioarele pe pamant, sau pur si simplu visul de aseara inca nu s-a terminat? Ciudat este, ca totul pare atat de real, si eu stiu ca pentru mine visele nu mai exista de mult. Oare a fost o greseala cand mi-am autoimpus sa nu mai visez, si acesta e un semn?
Cine stie???...Acum am renuntat sa mai caut raspunsul, nu vreau sa mai traiesc nici in trecut si nu vreau nici sa mai privesc in viitor. Acum astept cu nerabdare clipa urmatoare pentru a vedea ce se intampla. De acum seara cand ma bag in pat nu mai am in minte gandul cu ce am facut in timpul zilei si cel in care imi configurez ziua ce va veni...
Cred ca pot spune cu zambetul pe buze ca am renascut, pot spune ca am redescoperit adevarata viata si placere de a trai, pot spune ca m-am redescoperit pe mine, si la fel de bine pot spune ca am redescoperit PREZENTUL.
Bine v-am gasit sau regasit!

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

De mult timp ma chinui sa mai scriu ceva interesant. In incercarea de a gasi o tema atractiva am tot scotocit prin trecut, am cautat in prezent si am incercat sa gasesc in viitor ceva interesant de spus.
Insa nu am gasit. Am vrut sa scriu despre paharul de vorba inchinat veteranilor muntelui, care l-am servit ,unde alt undeva decat, la un gratar in varful muntelui. Am vrut sa scriu despre anul care a trecut, si care mi-a adus foarte multa satisfactie, despre ceea ce simt, despre cum am invatat sa cunosc oamenii, despre modelele mele de personalitate, si cum am incercat eu sa imi creez o personalitate. Insa nu am putut. Gandindu-ma la mine, si la ce si cum am facut din mine si cu mine, la cate schimbari mi-am impus, starea mea de spirit fructua de la entuzias, extaz la ura, nervozitate, chiar irascibilitate cu o amplitudine extaordinar de mare. A fost o lupta pe care am pierduto! Dar nu a fost si sfarsitul razboiiului. Am continuat sa lupt, prins inte trecut, prezent si o bucatica din viitor. Am fost daramat de mai multe ori, dar am reusit sa ma ridic. La un moment dat prin in mislocul luptei nici nu am realizat cum incet, incet raman singur. Ajunsesem la performantza de ai inlatura pe toti cei din jurul meu si de a nu imi mai pasa de nimeni si nimic, nu mai eram in stare sa comunic fluent cu nimeni, nici macar nu mai stiam pe ce lume sunt. Dar brusc ceva m-a adus cu picioarele pe pamant. Inima mea saturade de atatia stimulenti interiori si multitudinea de stimulenti exteriori pe care ii administram continuu, a vrut sa imi semnaleze ca mai este si ea prin preajma. Brusc a inceput sa bata ca si cum ar fi vrut sa iasa din piept. Invatat cu situatii de creiza am luptat si cu ea, crezand ca este o gluma proasta, ca ce facuta candva la inceputul agoniei mele intre cele trei lumi. Dupa o lupta de cateva ore a trebuit sa ma recunosc invins inca o data.
Inima reusise sa ma readuca cu picioarele pe pamant. Dar impactul revenirii mele a fost atat de mare incat inca il mai resimt, si cred ca o sa il mai resimt mult timp si de acum in colo.
Hotarat ca ruptura intre mine si realitate sa nu se mai produca in nici un fel, evident ca am trecut din nou la masur, si nu cele de genul bolovani care sa ma tina cat mai lipit de pamant in buzunare. Intr-un timp extrem de scur au aparu o multime de schimbari vizibile sau mai putin vizibile.
Cam atat pentru moment. Sa e auzim numai cu bine!!!
...

marți, 13 ianuarie 2009

O zi minunata de marti 13....


Incă de dimineata dupa un lung chin de a ma trezi si da jos din pat, cand am vrut sa arunc un pic de apa pe fatza, poate s-or dezlipi ochii, cand am deschis robinetu, am constatat ca apa lipsea cu desavarsire. Incercand sa ma consolez am vrut sa imi fac o cafea. Cand am deschis borcanul, in care in mod normal tin cafeaua, surpriza, puteam sa vad cum staluceste fundu de sticla al acestuia. In speranta ca macar sa fumez o tigara daca nu am cafea, iau pachetul de pe masa, si cand ma uit in el, iar surpriza, in pachet nu mai era decat un pic de tutun, probabil scuturat din tigarile care o data au locuit acolo. Cu greu am reusit sa imprumut o tigara de la un coleg. Se pare ca nu eram singurul care ramasese dor cu tutunul dezpachetat. Fericit ca totusi am o tigara pe care sa o fumez am plecat spre platou. Pe drum am incercat sa imi aprin tigara, dar bricheta nu dorea sa se aprinda sub nici o forma. Probabil rusii au crezut ca am luat gazul de pe piata neagra ucraineana si, in timpul noptii l-au trimis pe cel mai bun ofiter KGB al lor, intitulat Putin, sa il recupereze.
Si surprizele au continuat toata ziua.
Acum m-am bagat in pat cu speranta ca nu se va desprinde vreo bucata de tencuiala din tavan, sau nu va veni vrun cutremur care sa ii ajute pe colegii mei de la etaj sa coboare cu tot cu etajul.
Daca nu se va intampla nimic, ne vom mai vedea si dimineata. Sa ne auzim cu bine.

marți, 6 ianuarie 2009