marți, 24 noiembrie 2009

"Vine o zi când viaţa îţi oferă cu mainile amândouă un miracol şi tu nu trebuie decât să-l primeşti! Să-l laşi să intre în tine, să te laşi cucerit, visat, fericit şi atunci când pleacă mulţumirea împlinirii să te înalţe vertical şi frumos. În acea dimineaţă miracolul a făcut să ne întâlnim şi să deschidem un drum împreună, iar zorii ne-au acoperit cu o lumină ireală şi un popas de neuitat."

miercuri, 11 noiembrie 2009






De câteva zile ma tot roade ceva!!!
Simt nevoia să fac ceva, să mă implic cumva într-un proiect de interes social sau ecologic. Ma simt parca legat de mâini şi de picioare pentru că nu mă pot implica, ca nu am timpul şi libertatea necesară să fac chiar tot ceea ce îmi doresc. Sentimentul este unul vechi, chiar foarte vechi. Până mai acum câţiva ani eram prea mic, iar când am crescut şi eram în măsură să mă pot implica au apărut constrângerile. Într-un fel nu am de ce să mă vait, pentru că şi ceea ce fac acum e atractiv pentru mine şi îmi dă o oare care energie şi satisfacţie.
Dar ca tot omul îmi doresc mai mult. Deşi nu e nou sentimentul, îmi doresc o lume mai bună, mai prietenoasă şi mai curată. Nu puţine au fost momentele în care pur şi simplu mă blocam gândindu-mă de ce am o deosebită satisfacţie când îi ajut pe cei de lângă mine, indiferent de statutul social sau relaţiile dintre noi, în totdeauna mi-i-am adus aproape pe toţi şi le-am oferit un umăr pe care să poată să îşi spună ofurile. Nu de puţine ori am ajutat persoane pe care nu puteam să le suport, dar şi persoane dragi mie sau necunoscuţi. Şi toate s-au sfârşit la fel, cu o mare împlinire sufletească pentru mine. Poate toţi ar spune că ce e rău în asta, într-adevăr nu e nimic rău pe lângă faptul ca implicarea mea este într-atât de profundă încât uit de mine, şi de persoana mea, iar când conştientizez asta pe lângă sentimentul de satisfacţie se adaugă un sentiment foarte urât de tristeţe, că iarăşi traiesc pentru alţi. Au fost şi momente când m-am gândit ca poate acesta e rolul meu, pentru că de câte ori am încercat să devin nepăsător şi să îmi văd doar de lucrurile mele, nu am reuşit, ceva în mine nu mă lasă să fac asta.
Dar dacă tot îmi pasă atât de mult de oamenii de lângă mine, de ce să nu mă intereseze şi mediul în care trăim. Uşor, uşor am devenit un militant pentru apărarea şi protejarea naturii. Pot zice ca şi aici am făcut câteva lucruri de care chiar sunt mândru, dar mult prea puţine. Tocmai din faptul că nu am cum să ma implic activ într-un proiect de mediu mă face să mă simt constrâns de statutul meu actual. Dar ca de fiecare dată îi stimez pe cei ce pot şi încerc pe cât de mult posibil să le promovez munca, poate pe calea asta se găsesc alte persoane dornice şi în măsură să ajute.
Să ne auzim cu bine într-o lume cât mai verde posibilă!!!


http://copaculdehartie.ro/
http://www.taraluiandrei.ro/
http://www.greenpeace.org/romania/
http://apps.facebook.com/causes/causes/366140/about

Şi lista rămâne deschisă pentru cei interesaţi:D

duminică, 1 noiembrie 2009

1 Noiembrie 2009!
O zi normala de inceput de luna. O zi de duminica innorata si friguroasa. Sau poate o zi nu chiar atat de normala.
Astazi e ziua in care se implinesc trei luni de la un lucru care a mai produs o mare schimbare in viata mea. O schimbare pe care nimeni nu se astepta sa o vada la mine, si nici chiar eu nu imi puteam imagina ca o sa apara atat de curand.
Este aniversarea implinirii unui vis copilaresc in care am crezut candva dar nu ma asteptam sa se intample vreodata. Un vis in adevaratul cuvant al lui, un lucru ideal, imbinarea armonioasa intre iubire, fericire si bucurie.
Oameni...
Peste tot oameni...Pe drum, in tramvai,langa tine...atat de multi oameni...
Stam alaturi de ei...ne petrecem timpul cu ei...pe unii ii cunoastem, alti habar nu avem cine sunt...uni ne sunt dragi alti antipatici...si totusi oameni...
Cand te uiti la ei incerci sa iti imaginezi ce gandesc...ce isi doresc...ce vor sa faca si ce vor face...incerci sa iti adaptezi si tu un ritm de viata in asa fel incat sa fi si tu in pas cu ei...
Dar ajungi la tine...la ceea ce gandesti tu...ce vrei tu cu adevarat...si cum sa te faci remarcat...cum sa iti impartasesti si tu gandurile altora...si daca se merita sa o faci...sa te obosesti sa iti imparti ideeile cu niste oameni tot mai ocupati...tot mai preocupati de activitati asa zise de rutina care le ocupa tot timpul...
Nu stiu alti cum sunt...dar daca ma gandesc la mine si la modul cum gandesc ma apuca groaza...am senzatia ca uneori gandesc prea mult...ca incerc sa analizez prea mult lucrurile...incerc sa optimizez ceva ce ar putea merge si asa...intr-un cuvant urasc ca sunt aproape un perfectionist inrait....de multe ori am vrut sa nu mai gandesc...pur si simplu sa traiesc si eu precum alti din inertie...dar nu pot...nu pot sa fiu nepasator, sa las timpul sa treaca pe langa mine fara ca eu sa fac nimic...
Incerc sa nu mai gandesc...cu toate ca in capul meu sunt atat de multe chestii de spus si de facut...atat de multe incat am senzatia ca uneori timpul e mult prea scurt...sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le impartasesc cu alti...dar de multe ori mi se intampla sa nu am cui...pentru ca oamenii sunt nepasatori...sunt cufundati in problemele curente, griji,necazuri...si uita ca pe lumea asta exista si frumos...ca daca iti doresti cu adevarat poti reusi intotdeuna cu un efort mai mic sau mai mare...ca uneori o scurta pauza poate valora mai mult decat orice...
Gata...pana aici...deja am facut iar o mare varza...iar am ajuns sa nu mai inteleg nici eu...prea multe ideei diferite amestecate intre ele....

joi, 29 octombrie 2009

Remember...

E toamna!!! Ba e iarna!!! Încă nu ştiu exact ce e...e un sfârşit de toamna friguros. Ce mai conteaza, oricum în Bucureşti doar după cât de tăios e gerul sau cât de tare frige asfaltul, îţi dai seama ce anotimp e afara.
Când stau şi mă gândesc la anii copilăriei, la felul în care îţi dădeai seama de prezenţa primilor fulgi de zapadă de când te trezeai şi inspirai aerul proaspăt ce intra pe fereastra larg deschisă, cu mirosul lui specific de zapada, la primăverile însoţite de un verde crud, cu puzderia de floricerele ce completau covorul de iarbă, ma apuca nostalgia. Mă gândesc la verile care niciodată nu ni se păreau călduroase pentru că începând de dimineaţa şi pană seara târziu cutreieram munţii şi pădurile, fără să zicem că ne e frică de urs sau alte vieţuitoare ale acestora, răcorindu-ne cu apa rece a izvoarelor repezi. Şi la iernile în care nu mai înţelegeai repede unde sunt oamenii şi unde este zăpada, de ce sania alunecă singură la vale şi în spatele ei un bulgare mare se rostogoleste lasând în urmă un nor mare de pulver, sau când invaţam să schiem făcând slalom printre jaloanele naturale alcătuite din pomii de diferite dimensiuni ce ne ieşeau în cale şi exersam opririle în cel mai moale maldăr de zăpadă, care se dovedea a nu fi chiar atât de moale. Toate sunt amintirile unei copilării trăite din plin. O copilărie pe care poate mulţi şi-au dorit-o sau încă mai spera sa aibă parte de ea.
Acum stau şi mă uit în jur şi îi văd pe cei cu care am copilărit. Toţi ne îndreptăm cu paşi mari si repezi spre lumea celor mari. Începem să ne facem griji în privinţa banilor care altă data nici nu ne păsau ca există, începem să ne clădim familii şi să ne gândim ce o să le povestim copiilor noştri şi cum o să îi educăm. Sunt idei care mă sperie, dar fac parte din ciclul normal al vieţii. Dar de ce să ne gândim iar la viitor, mai bine să contemplăm trecutul şi să ne trăim prezentul. Mai e un pic, dar totusi destul timp, până o să avem cu toţi familii şi o să auzim strigându-se după noi tată.
Să ne amintim de verile în care deşi nu mai eram copii şi învăţasem ce înseamnă a avea bani, încă ne distram cât era ziua de lungă, când am început să plecăm de acasă la ore la care altă dată eram deja în pat încercând să adormim, la prima iubită pe care am avut-o şi la cum ne simţeam a doua zi după ce am băut prima bere.
Toate sunt amintirile noastre. Amintiri de care nu vrem sa scăpam niciodata. Ce e mai plăcut decât să îţi aminteşti de clipele frumoase din viaţa ta, de felul în care ai călcat strâmb, şi la propriu şi la figurat, şi cum ai învăţat să treci peste tot felul de chestii care te deranjază?

luni, 2 februarie 2009

Un nou inceput, sau o noua speranta?....

Totul pare ciudat. Oare am renascut eu, sau a renascut in mie speranta de mult uitata? Cand m-am trezit dimineata totul parea atat de nou, si totusi il cunosteam atat de bine. Primele persoane care mi-au urat o buna dimineata imi pareau atat de staraine, si totusi vocile lor rasunau atat de cunoscute. Totul se invarte in jurul meu, si cu cat explorez mai mult imi pare ca traiesc un vis care a prins viata.
Acum stau si ma intreb daca asta faceam si inainte sa revin brusc cu picioarele pe pamant, sau pur si simplu visul de aseara inca nu s-a terminat? Ciudat este, ca totul pare atat de real, si eu stiu ca pentru mine visele nu mai exista de mult. Oare a fost o greseala cand mi-am autoimpus sa nu mai visez, si acesta e un semn?
Cine stie???...Acum am renuntat sa mai caut raspunsul, nu vreau sa mai traiesc nici in trecut si nu vreau nici sa mai privesc in viitor. Acum astept cu nerabdare clipa urmatoare pentru a vedea ce se intampla. De acum seara cand ma bag in pat nu mai am in minte gandul cu ce am facut in timpul zilei si cel in care imi configurez ziua ce va veni...
Cred ca pot spune cu zambetul pe buze ca am renascut, pot spune ca am redescoperit adevarata viata si placere de a trai, pot spune ca m-am redescoperit pe mine, si la fel de bine pot spune ca am redescoperit PREZENTUL.
Bine v-am gasit sau regasit!